Specii si habitate

Aria naturală protejată ROSCI0376 Râul Olt între Mărunţei şi Turnu Măgurele a fost desemnată, conform Formularului Standard, pentru conservarea a 2 mamifere, 2 specii de amfibieni, 2 specii de reptile, respectiv 2 specii de peşti.


 

Bombina bombina (Buhaiul de baltă cu burta roşie)

Bombina bombina (Buhaiul de baltă cu burta roşie)
Bombina bombina (Buhaiul de baltă cu burta roşie)

Statutul de conservare în România: specie vulnerabilă, conform OUG 57/2007 Anexa 3: specii de plante şi de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică.

Numele genului şi speciei provine din latinescul bombus – a scoate sunete stridente, o caracteristică a sunetelor de împerechere ale masculilor speciilor genului.

Buhaiul cu burta roșie este o broască râioasă de dimensiuni mici, aproximativ 4-5 cm lungime, cu o greutate de aproximativ 30-60 grame, cap mic cu bot rotunjit, corp îndesat și turtit.

Ochii sunt proeminenți și au pupila triunghiulară. Este similară la aspect cu broasca râioasă cu pete galbene, diferența fiind coloritul de pe partea ventrală. Culoarea de fond pe partea dorsală este brună cu uşoară tentă de cenuşiu uneori chiar măsliniu, cu pete de formă neregulată de culoare mai închisă. Desenul ventral, marmorat, prezintă pete portocalii până spre roșu, izbitoare în contrast cu fondul negru pe care sunt aşezate. Sunt de asemenea prezente puncte albe mici, relativ uniform distribuite. Aceste culori se mai numesc și culori de avertizare, specia fiind cea mai otrăvitoare de la noi din țară, acest lucru îl poate demonstra și puținii prădători pe care îi are. Tegumentul este veruculos, acoperit cu numeroși negi, rotunzi sau ovali, având un punct negru central, foarte bogat în glande proeminente ce secretă mucusul necesar menţinerii corpului în stare umedă.

Masculul are doi saci vocali interni, care atunci când îi umflă, gușa este mai mare decât capul, iar sunetul scos de acesta este încet, tânguitor. Atunci când este atacată, sare de jos în sus, expunându-și abdomenul, pentru a-i preveni pe dușmani că pielea sa conține substanțe otrăvitoare. Efectele otrăvii asupra omului sunt minime însă, și duc doar la o ușoară usturime în zona ochilor și a buzelor dacă nu ne spălăm pe mâini după ce am atins broasca.

Perioada de reproducere are loc din martie-aprilie până în august. Amplexul este lombar. O femelă poate depune mai multe ponte pe parcursul unui an. O pontă este formată din 10 până la 100 de ouă, care sunt depuse izolat sau în grămezi mici, fixate pe plante. Oul măsoară aproximativ 2 mm diametru, iar capsula 7-8 mm şi este brun închis la un capăt şi alb-gălbui la celălalt. Perioada de incubare este de 8-10 zile, după care apar mormolocii, iar metamorfoza se produce prin septembrie-octombrie. Maturitatea sexuală este atinsă la 1-3 ani.

În timpul reproducerii, masculii orăcăie, în special seara şi noaptea, în cor, într-un tempo caracteristic -„unk-unk” sau „un-un” repetat cam o dată la 1-4 secunde; femelele răspund prin sunete uşoare, slabe.

Este o specie diurnă, predominant acvatică. Intră în apă primăvara devreme, în martie şi se retrage pentru hibernare în octombrie. Iernează pe uscat în locuri ascunse, ferite de îngheț. Este găsită peste tot acolo unde este un ochi de apă, în bălţi de la şes şi câmpie, urcând şi în regiunea dealurilor, la altitudini un mai mari de 400 m.

Indivizi ai speciei Bombina bombina au fost identificați pe suprafața ariei protejate ROSCI0376 Râul Olt între Mărunţei şi Turnu Măgurele în canalele de fugă ale râului Olt din zonele Coteana şi Peretuş în zona Malul Roşu, Fărcaşu de Jos, Stoeneşti, Pestra, Gostavăţu, Rudari, Băbiciu, drumul Mânăstirii, Plăviceni, Jieni, Potlogeni, Izbiceni.


 

Emys orbicularis (Broasca ţestoasă de apă dulce)

Statutul de conservare în România: specie vulnerabilă, conform OUG 57/2007 Anexa nr.4A Specii de interes comunitar. Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă.

Emys orbicularis este o specie de talie mică spre mijlocie, cu dimensiuni cuprinse între 15-25 cm la mascul și 15-18 cm la femelă, are corpul bine închis într-o carapace dură, osificată, acoperită cu plăci de natură cornoasă.

Placa anală a carapacei este întreagă, nedivizibilă, coada scurtă, fără terminație cornoasă. De ambele părți ale cozii, pe partea internă a coapselor, sunt prezenți câte un tubercul conic cornos. Forma carapacei este diferită în funcție de vârstă, evoluând de la o formă relativ rotundă la tineret, la o formă ovală la adulți.

Carapacea la adulți are un coloritul diferit, de la brun până la negru, pe suprafața căreia se găsesc răspândite mici pete sau linii de culoare galbenă. Pe regiunea capului, a gâtului și a membrelor se găsesc de asemenea pete de culoare galbenă. Exemplarele tinere au carapacea rotunjită iar culoarea este maro închis pe spate şi negru pe partea ventrală cu un punct galben pe fiecare placă. Pe măsură ce îmbătrânesc, partea dorsală devine mai netedă, culoarea devine mai închisă iar petele galbene se accentuează. Membrele țestoasei de apă sunt foarte puternice, în formă de coloană, cu labe puternice și palmate, prevăzute cu gheare lungi și puternice, în număr de 5 la membrele anterioare și 4 la cele posterioare.

Ca particularitate se poate menționa că ghearele sunt unite printr-o membrană interdigitală, care le permite deplasarea ușoară în apă. Plastronul la femelă este plat, la mascul este uşor scobit, format din 6+6 plăci uneori divizate. Coada are dimensiuni cuprinse între 6-10 cm, cu solzi înverticil, mai mult sau mai puțin proeminenți.

La sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie, femela depune 3- 16 ouă alungite şi cu coaja tare, ce măsoară 15-25 mm. Ca să depună ouăle se urcă uneori în sălcii și le depune în pământul afânat din scorburi, dar obișnuit ponta este depusă pe mal, nu departe de luciul apei, după care femela acoperă groapa cu pământ iar locul e netezit astfel ca nici un dușman să nu le descopere.

După 90-120 de zile de incubaţie puii eclozează, în funcţie de condiţiile meteorologice. De obicei puii apar, cel mai adesea, în toamna sau primăvara anului următor spărgând coaja cu ajutorul unui dinte de eclozare de natura cornoasă, situat pe maxilarul superior. Femelele pot depune ouă de mai multe ori pe an. Maturitatea sexuală este atinsă la 4-5 ani. Masculii sunt capabili de reproducere după 12-13 ani, excepțional între 6 şi 8 ani; femelele devin mature după 15-20 ani.

În fauna țării noastre este destul de comună, trăiește în ape stătătoare, mâloase, și în cele cu un curs liniștit, pe malurile lacurilor cu vegetație acvatică bogată, precum și zonele mlăștinoase. Prin octombrie se retrage în mâlul de pe fundul sau marginea bălţilor, iazurilor, de unde reapare primăvara, prin februarie-martie, când are loc şi reproducerea -cel mai adesea sub apă-, care se repetă toată vara. Ziua stau nemişcate la soare perioade lungi de timp. De sub apă supraveghează zona de eventualii prădători. Hibernează iarna în mâl şi nu reapar decât primăvara târziu. Trăiesc în perechi sau grupuri mici. Femelele părăsesc apa doar pentru a depune ouăle.

Indivizi ai speciei Emys orbicularis au fost identificați pe suprafața ariei protejate, în următoarele zone: Coteana, Cioroiu, Fălcoiu, Comani, Fărcaşul de Jos, Stoeneşti, Berindei, canalul de fugă din zona Slăveni, Gostavăţu, Băbiciu, Scărişoara, Rudari, Plăviceni, Jieni, Potlogeni – vechi braţ al râului Olt, Prundu, zona barajului de la Izbiceni, Moldoveni, Podul Olt-în apropiere de Izlaz.


 

Triturus cristatus (Tritonul cu creastă)

Triturus cristatus (Tritonul cu creastă)

Statutul de conservare în România: specie vulnerabilă, conform OUG 57/2007 Anexa nr.4A Specii de interes comunitar. Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă.

Coloritul dorsal este brun închis spre negru, uneori cu nuanţe brun-roşcate, cu pete negre, neregulate, de dimensiuni variabile. Pe lateral, inclusiv pe cap, sunt prezente puncte albe mai mult sau mai puţin numeroase. Coloritul ventral este galben până spre portocaliu, cu pete negre, neregulate, ce alcătuiesc un desen mozaicat. Guşa este colorată extrem de variabil, de la galben la negru, frecvent cu pete albe de dimensiuni variabile. În perioada de reproducere masculii au o creastă dorsală înaltă şi dinţată, care începe din dreptul ochilor, lipseşte în dreptul membrelor posterioare şi se continuă apoi cu creasta caudală, la fel de bine dezvoltată dar lipsită de zimţi.

Reproducerea are loc în martie iar adulţii pot rămâne în apă până în mai-iunie. Înainte de împerechere au loc jocuri nuptiale, în timpul cărora masculul își mișcă în mod repetat coada, stimulat fiind de o substanță mirositoare, secretata în apă de către femelă. În timpul rutului partea dorsala a animalului este marmorata în culori închise, pielea părții ventrale strălucește în galben deschis cu pete negre. Femela are coada împodobită cu o dunga argintie,iar pe degetele galbene ale membrelor ii apar niște inele negre.

Este o specie predominant acvatică, preferând ape stagnante mari şi adânci, cu vegetaţie palustră. Deseori poate fi întâlnit în bazine artificiale – locuri de adăpat, iazuri, piscine. În perioada de viaţă terestră preferă pajiştile umede. Datorită dimensiunilor mari nu se reproduce în bălţi temporare mici. Este frecvent în iazuri şi lacuri, mai ales dacă există vegetaţie acvatică în care să se poată ascunde. Pe uscat poate fi găsit în vecinătatea apei. În pofida dimensiunilor mari se deplasează repede, atât în mediul acvatic cât şi în cel terestru.

Este răspândit în mare parte din Europa, din nordul Franţei şi Marea Britanie până în munţii Urali. În nord, în Scandinavia, ajunge până la paralela 65. Lipseşte din peninsula Iberică, Italia şi, începând cu Austria la sud de Dunăre. În România este întâlnit în lungul Dunării, în zonele inundabile ale acesteia, în Deltă, în Câmpia Română, în Banat.

Indivizi ai speciei Triturus cristatus cristatus au fost identificați pe suprafața ariei protejate, în zonele: Coteana, Cioroiu, Bălăneşti, Malul Roşu, Mărunţei, Fărcaşul de Jos, Dăneasa, Pestra, Stoeneşti, Slăveni , Berindei, Băbiciu, Rudari, Jieni şi înzona drumul mânăstirii Plăviceni.


 

Triturus dobrogicus (Tritonul cu creastă dobrogean)

Triturus dobrogicus (Tritonul cu creastă dobrogean)

Statutul de conservare în România: specie Specie aproape amenințată,conform OUG 57/2007 Anexa nr. 4B Specii de interes naţional. Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă.

Corpul este alungit, foarte frumos colorat. Pe culoarea de fond brun-cafenie se disting pete negricioase mai rare pe spate şi mai dese, formând o bandă, pe laturi. Ventral este portocaliu sau chiar roşiatic cu numeroase pete negre. Guşa este complet neagră, cu pete rare albe. Masculul are dimensiuni de 13 cm, femela 15 cm; aspectul zvelt, capul turtit şi îngust, creasta dorsală relativ mică. Spatele roşu-cafeniu sau gălbui-roşcat, nepătat sau cu pete rare, cafenii; gâtul roşu-cafeniu-închis, cu mici puncte portocalii; abdomenul galben-deschis, cu pete mari negre, adesea aproape contopindu-se, net separate de roşul-cafeniu sau portocaliul părţilor laterale, coloraţie ce se păstrează neschimbată şi după reproducere. Are 17-18 vertebre, spre deosebire de Tr. Cristatus care are 16.

Reproducerea are loc prin aprilie-mai în bălţi şi băltoace. Deşi depune numeroase ouă, peste 100, multe nu se dezvoltă din cauza unor frecvente mutaţii cromozomiale. Către iarnă se retrag, adulţi şi tineri, pe sub pietre, rădăcini şi scoarţa arborilor.

Trăieşte în apropierea apelor, prin vegetaţia deasă de la mal, intră în apă doar primăvara, pentru a se reproduce. În bălţi pluviale, fiind o specie predominat acvatică, preferă ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră. Deseori, specia poate fi întâlnită în bazine artificiale, locuri de adăpat, iazuri, piscine.
Este întâlnit la altitudini cuprinse între 100 și 1000 m.

Este răspândit în mare parte din Europa, din nordul Franţei şi Marea Britanie până în munţii Urali. În nord, în Scandinavia, ajunge până la paralela 65. Lipseşte din peninsula Iberică, Italia şi, începând cu Austria la sud de Dunăre. În România este întâlnit în lungul Dunării-în zonele inundabile ale acesteia, în Deltă, în Câmpia Română, în Banat.

Specia a fost identificată în următoarele zone: Malul Roşu, Fărcaşul de Jos, Pestra, Cioflanu, Slăveni, Rudari şi Jieni, precum şi pe cursul vechi al râului Olt din zonele Tia Mare şi Doanca.


 

Gobio albipinnatus (Porcuşorul de nisip)

Gobio albipinnatus (Porcuşorul de nisip)

Statutul de conservare în România: specie vulnerabilă, conform OUG 57/2007 Anexa 3: specii de plante şi de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică.

Este o specie care se aseamănă cu mreana, datorită celor două mustăți groase și scurte de-o parte și de alta a gurii. Dimensiunea maximă este de 15 cm, cea normală de 10 cm, la care se și atinge maturitatea sexuala. Durata de viață este de aproximativ 3 ani. Corpul este alungit şi mai cilindric decât la alţi porcuşori. Coloritul este brun-cenuşiu pe spate şi alb-gălbui pe flancuri, pictat cu 7 până la 9 pete mari negricioase, aranjate dinspre cap spre coadă. Spinarea și abdomenul sunt rotunjite,capul mai mult sau mai puțin comprimat lateral, buzele subțiri,nepapiloase, solzi persistenți. Pe înotătoarea dorsală şi codală se văd slab 2 rânduri de striaţii închise. Este uşor de confundat cu ruda sa apropiată Romanogobio vladykovi, acesta are însă pedunculul codal aplatizat şi orificiul anal situat înspre posterior, aproape de înotătoarea anală. Are o pereche de mustăți, spre deosebire de mreană care are două.

Se reproduce între lunile aprilie și iulie. Femela depune 800- 3000 icre în mici grămăjoare care eclozează după 10-15 zile în funcție de temperatură. Peștișorii se mențin în imediata vecinătate a locului de reproducție, hrănindu-se îndeosebi cu zooplancton.Trăiește în mici cârduri, de 10-20 de exemplare, în apropierea locului în care s-a născut. Se hrănește pe fundul apei, căutând în substrat asemenea crapului, gura subterminală și mustățile fiind o dovadă în acest sens.

Populația din specia Gobio albipinnatus aflată în situl ROSCI0376 Râul Olt între Mărunţei şi Turnu Măgurele se găseşte pe Valea Iminogului-localitatea Mărunţei şi la zona de confluenţă a cursului de apă Iminog cu canalul de fugă al Râul Olt. Specia, a mai fost întâlnită în cursul de apă Sâiu în zona Potlogeni, Tia Mare, Doanca şi Izbiceni.


 

Rhodeus sericeus amarus (Boarţa)

Rhodeus sericeus amarus (Boarţa)

Statutul de conservare în România: specie vulnerabilă, conform OUG 57/2007 Anexa 3: specii de plante şi de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică.

Rhodeus sericeus amarus cunoscută popular și sub denumirile de boarță, boarcă, bortanică, chisoagă, behlită, plutică, blehnită, anghelină, cărășoaică, ochenică, halan, burtă-verde, halan, este unul dintre ciprinidele cel mai frumos colorat. Având talia obișnuita de 4-5 cm, rareori de circa 8 cm, se caracterizează printr-un corp înalt, comprimat lateral și o mare diversitate coloristică în funcție de vârstă, sex, mediu acvatic, cu accentuări în perioada de reproducere. In mod normal are culoarea spatelui verde-cenușie, laturile argintii cu reflexe albăstrii-metalice, înotătoarele pectorale și ventrale sunt roșiatice. Corpul este înalt și puternic comprimat lateral, înălțimea maximă fiind 31-42% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 34-45% din înălțime.

Spinarea este slab comprimată lateral înaintea dorsalei, fără a forma o carenă; spinarea și abdomenul sunt rotunjite în urma dorsalei. Profilul dorsal este convex, urcând puternic de la vârful botului pâna la inserția dorsalei; în urma dorsalei profilul coboară puternic. Profilul ventral este asemănător celui dorsal. Ochii mari sunt dispuşi în jumătatea anterioară a capului, iar gura mică este dispusă terminal. Exoscheletul este alcătuit din solzi cicloizi mari. Pedunculul cudal este scurt şi comprimat lateral, iar înotătoarea anală cu marginea uşor concavă se inseră sub mijlocul înotătoarei dorsale. Femela are coloraţia puţin mai ştearsă. În mod obișnuit, lungimea adulților variază între 31-60 mm fără caudală; talia maximă este de 78 mm. Partea dorsală a corpului și a capului este cenușiu-gălbuie, uneori batând în verzui, flancurile sunt albe, fără luciu metalic, dorsala și caudala sunt cenușii; celelalte înotatoare sunt roșii.

Reproducerea are loc de la sfârșitul lui aprilie până în august. Reproducerea are loc în porții, fiecare femelă depunând icre de mai multe ori în cursul unui sezon. Numărul icrelor depuse în porție este de 8-14; diametrul icrelor este de 2,5-3 mm. Porțiile se succed la interval de 10-12 zile. Femelele sunt de aproximativ 2 ori mai numeroase decât masculii. Reproducerea acestui pește este extrem de interesantă: înainte de reproducere masculii capătă un colorit viu; operculii și spinarea devin violete, laturile și abdomenul roz-argintii, ochii se înroșesc, pe bot apărând ,,butonii dragostei”. Primăvara, imediat ce se apropie timpul depunerii icrelor, din orificiul genital al femelei se formează un tub tegumentar lung de aprox. 5 cm. și subțire, numit “tub de ouat”. In acest timp, masculul capătă un colorit splendid. Se acoperă cu așa-zisă culoare de pețit – roz, cu o fâșie albastră în zona cozii. Femela, urmată îndeaproape de mascul, înoată pe deasupra scoicilor de baltă sau de râu și împinge tubul, galben sau roșu, în scoica respectivă, în momentul în care aceasta își deschide sifonul branhial pentru a evacua apa de respirație. La momentul oportun, femela depune două ouă în camera branhială,fără a deranja mușchiul care închide carapacea. Masculul își revarsă aproape concomitent sperma peste orificiul respirator al scoicii, fecundând astfel ouăle. După ce și-a depus icrele, boarța scoate încet tubul și pleacă să depună alte icre, într-o altă scoică. Procedeul se repetă până când toate ouăle, în număr de aprox. 40, sunt depuse în camera branhială a diferitelor scoici, unde își continuă dezvoltarea. Masculul o urmează pretutindeni, în timpul depunerii. Icrele și puii care ies din ele sunt ocrotiți în interiorul scoicilor, până când se consumă sacul vitelin. Puii sunt expulzați apoi prin sifonul de expirare, după care devin independenți.Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 1 an.

Indivizi ai speciei Rhodeus sericeus amarus au fost identificați pe suprafața ariei protejate, în afara sezonului de reproducere. Populația aflată în situl ROSCI0376 Râul Olt între Mărunţei şi Turnu Măgurele, se găseşte în zona barajului Ipoteşti, în canalele de fugă ale râului Olt precum şi în râul Olt din zonele: Fălcoiu, Malul Roşu, Drăgăneşti Olt, Fărcaşul de Jos, Slăveni, Stoeneşti, Gostavăţu, zona barajului Băbiciu, Plăviceni, Jieni, Rusăneşti, precum şi în cursul de apă Sâiul din zonele: Tia Mare, Doanca şi Izbiceni. Alte zone ale râului Olt unde specia mai poate fiîntâlnită sunt: Moldoveni, Tîrgu Măgurele şi Podul Olt.


 

Lutra lutra (Vidră)

Lutra lutra (Vidră)

Vidra este o specie vulnerabilă, conform IUCN 2011 LC si OUG 57/2007 Anexa nr. 4A. Specii de interes comunitar. Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă.

Vidra -Lutra lutra- este un mamifer semiacvatic din familia mustelidelor, ordinul carnivorelor. Mustelidele reprezintă o familie de mamifere carnivore mici și mijlocii, cu corpul suplu,coada lungă și cu picioarele mici, a căror blană este prețioasă, din care fac parte dihorii, nevăstuicile, samurii și jderii. Alte animale din categoria mustelidelor: bursucii, herminele, vidrele, viezurii. Este un animal de noapte cu toate că poate fi Dimensiunile vidrei sunt cuprinse între 55-95 cm -cap și trunchi-; coada musculoasă este aplatizată de la vârf până la bază și are 35-40 cm; are o greutate de 7-11 kg. Capul este mic, lat și turtit, urechile sunt rotunde, scurte, puțin ieșite din blană, ochii sunt mici, aproape de colțurile gurii. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, pentadactile, cu membrane interdigitale bine dezvoltate. La înot se folosește atât de picioarele dinapoi precum și de coadă. Animalele au o blană lucioasă cu părul scurt și des de culoare cenușie-brună cu un guler de culoare mai deschisă pe gât sau abdomen. Pe bărbie, laturi și pe mijlocul buzei superioare apar câteva pete neregulate, albe sau albicioase. Juvenilii sunt mai mult sur-cafenii. Se întâlnesc foarte rar exemplare cu blana roșcat-deschis, galbenă sau albă. Blana are un rol important de protecție fiind acoperită de un strat de aer termoizolant în apă. Vidrele pot să rămână sub apă timp de 8 minute, blocându-și în acest timp orificiile nărilor și urechilor.

Împerecherea vidrelor are loc în apă către sfârșitul iernii-începutul primăverii. Gestația durează 60-65 zile. După perioada de gestație se nasc 1-4 pui, care rămân dependenți de mama lor 12-13 luni.
Masculii trăiesc solitari, căutându-și pereche numai în perioada împerecherii. Puii ajung la maturitate sexuală în al doilea an.

Biotopul vidrei îl constituie țărmurile împădurite ale apelor curgătoare și stătătoare, fie ele de munte sau de șes, pe litoraluri stâncoase marine, fiind înotătoare excelente. Trăiesc atât în apă, cât și pe uscat, având vizuina cu două intrări. Îşi fac vizuini în malurile abrupte ale râurilor şi bazinelor de apă. Vizuinele unor vidre sunt uneori dotate cu mai multe încăperi săpate la cel mult 500 m de malul apelor. Animalele își marchează teritoriul cu ajutorul glandelor anale, masculii având un revir mult mai mare decât femelele. Vidra europeană este specia cea mai larg distribuită dintre vidre. Este răspândită în Europa -frecvența cea mai mare se găsește în Letonia, de-a lungul coastei Norvegiei, în Marea Britanie- până în Asia Centrală și nordul Africii, excluzând zonele de tundră și deșert. La noi este găsită în Deltă și pe lângă râurile de munte bogate în păstrăvi.

Urme și vizuini locuite de specie au fost identificate pe teritoriul ariei naturale protejate, pe suprafaţa următoarelor comune: Osica de Sus, Malul Roşu, Fărcaşul de Jos, Stoeneşti, Slăveni, Gostavăţu, Potlogeni, Tia Mare, Prundu, Izbiceni, Moldoveni.


 

Spermophilus citellus (Popândău)

Spermophilus citellus (Popândău)

Popândăul este o specie vulnerabilă, conform IUCN 2011 LC, OUG 57/2007: Anexa 2 si Conventia de la Berna: Anexa III.

Popândăul -Spermophilus citellus- cunoscut și sub denumirile de suiță este o specie de rozătoare aparținâd familiei veverițelor- Sciuridae și singurul reprezentant european al genului Spermophilus.

Numele de popândău sau poponete i se trage de la poziția pe care o adoptă deseori: spijinirea pe membrele posterioare și pe coadă, în poziție verticală. Popândăul esteconsiderat a fi un animal dăunator atât pentru culturi, cât șipentru siguranța solului. Acest rozător depreciază pajiștile și fânețurile prin rețeaua lor de galerii și contribuie la erodarea solurilor și la slăbirea digurilor. Mai mult decât atât, animalul este un rezervor de germeni patogeni și paraziți.

Blana lor, comercializată cu succes în unele țări, este slab valorificată la noi. Popândăul are corpul suplu și alungit, lungimea corpului variază între 17 cm și 23 cm fără coadă, capul ușor teșit în regiunea frontală, botul scurt și obtuz, pavilioanele urechilor mici și rotunjite, ca niște cute tegumentare acoperite de peri scurți. Coada are 5,5-7,5 cm lungime și este bine îmbrăcată în blană. Greutatea corpului este cuprinsă între 240 și 340 g. Membrele sunt scurte, cele anterioare având câte 4 degete, iar cele posterioare câte 5, prevăzute cu gheare lungi, puternice, mai mult sau mai puțin ascuțite, adaptate pentru săpat. Blana are peri scurți și aspri și prezintă variații de culoare, cu un amestec de galben-roșcat și cafeniu pe creștetul capului, negru pe vârful botului și pe unghii și alburiu pe bărbie și gât. Coada este mai deschisă pe partea ventrală și prezintă peri mai întunecați la culoare pe partea terminală. Ochii popândăului sunt mari, proeminenți și, în comparație cu mărimea capului, sunt mult distanțați între ei. Această poziție a ochilor reprezintă rezultatul unei adaptări la mediu, permițând animalului să observe întinderile din jur, fără a scoate complet capul din galerii. Buza superioară este crestată adânc. La baza cozii are 3 papile perianale, care secretă un lichid mirositor, cu rol în găsirea partenerilor de împerechere și în delimitarea teritoriului. Popândăul intră în hibernare în funcție de condițiile de temperatură, de obicei în luna septembrie până în luna martie. În anii cu toamne lungi și calde, când temperatura nu scade sub 15 oC, intrarea în hibernare se mai prelungește chiar până în octombrie. Popândăii hibernează în grupuri mici de 2 până la 5 indivizi, de regulă mama și puii, sau solitari. Indivizii tineri intră ultimii în această stare. Nu își fac provizii, starea de hibernare fiind profundă și continuă.

Se întâlnește pe ogoare, izlazuri, șanțuri, diguri, marginea drumurilor. Trăiește în colonii, însă fiecare individ are o galerie proprie. Deși este un animal sociabil, cea mai mare parte a timpului o petrece în galeriile sale, destul de complicate, unele fiind folosite permanent, altele ocazional. Galeriile ocazionale construite mai la suprafață sunt folosite pentru timpul umed, fiind prevăzute cu 1-2 cuiburi. Galeriile permanente, au o structură mai complicată, sunt săpate la o adâncime de peste 2 metri și sunt folosite pentru hibernare.

Este răspândit în Europa şi o parte din vestul Asiei. Populează zona de stepă, neîmpădurită, fiind prezent în biotopuri foarte diferite: izlazuri, pajiști, terenuri cultivate sau înierbate, grădini,livezi, râpe, diguri, etc.
În țara noastră, popândăul are o răspândire discontinuă, lipsind total din podișul Transilvaniei. Se găsește în afara arcului carpatic, în Moldova, Muntenia, Oltenia, Crișana, Maramureș.

Specia a fost identificată pe suprafața ariei naturale protejate în următoarele zone: Coteana, Malul Roşu, Fărcăşele, Uda Clocociov, Fălcoiu, Potlogeni, Saelele, Jieni, Cilieni, Păşunea Rusăneşti, Scărişoara, Doanca, Izbiceni, Giuvăreşti, Slobozia Mândra, Segarcea Vale şi Turnu Măgurele

Înapoi sus